Cat de neputinicioasa ma simt cand stiu ca nu te pot ajuta...cum? cum sa fac? cum ? cand ma uit cu dispereare ca nici macar pe mine nu ma pot ajuta... in pana de idei si totusi... strigatul tau de ajutor m-a rascolit.. nu stiu inca cum, unde si cand , dar stiu ca trebuie......

Iubire + ura = indiferenta

Am inteles ca una din regulile esentiale ale fericirii este sa nu fi ranchiunos si sa nu urasti... si totusi sunt constienta ca ura este un sentiment care se naste inconstient in sufletul nostru, paradoxal, de cele mai multe ori din dragoste ranita. Mi se pare fascinant cum cele doua sentimente antagoniste au acea radacina de unde se trag.... au aceeasi intensitate devastatoare... amandoua te fac capabil de orice, pentru ca, hai sa fim seriosi... atat din dragoste cat si din ura suntem capabili de cele mai inaltatoare si deopotriva cele mai groaznice lucruri.
Sunt asemenea unui vulcan in interiorul caruia lava arde mocnit, pentru ca mai apoi sa rabufneasca cu o forta nemaintalnita... asemenea ei sentimentele navalesc fiind de neoprit pana cand trece punctul critic si tot se stinge.... ramane in urma cenusa si tot peisajul drastic modificat de lava intarita. Atunci ajungi in punctul indiferentei, care dupa parerea mea este acea stare 0 in care nici iubirea si nici ura nu mai conteaza. E acea stare in care ai ajuns atunci cand iubirea a crescut , apoi s-a otravit degenerand in ura, ca mai apoi, sufocata si obosita sa dispara, lasand un loc atat de gol.
Din fericire mintea si sufletul omului prin complexitatea sa, poate umple de cele mai multe ori golul. Si peste lava aceea intarita si toata cenusa, vantul uitarii aduce un pic de pamant, cateva seminte, doi stropi de ploaie si.... nu dupa mult timp avem o frumoasa pajiste inverzita. Cu putin noroc si de soare, ajungem sa avem si flori care, crescute cu grija si rabdare ne incanta cu frumusetea si gingasia lor.
A crescut iarba... acum astept soarele si nu in ultimul rand florile! :)