marți, 27 iulie 2010

Metamorfoza de drept

Acum cateva zile am fost la aeroport sa duc o prietena care pleca in Franta. Si cand ma gandesc la faptul ca in urma cu 2 saptamani eu eram cea care trebuia sa plec spre o viata mai buna....
Am plecat spre Bucuresti la 3 dimineata, dupa 17 ore istovitoare de munca, insa nu puteam sa nu merg cu pisi a mea. Drumul la dus a fost ok, aproape nici nu l-am simtit. Parca am mers 2 minute si soarele s-a si urcat pe cer luandu-si locul bine meritat in imparatia sa. Am ajuns acolo si deja eram ametita de drum, de caldura si de gandul ca poate nu o sa o mai vad niciodata pe " aia mica" cum ii spuneam eu. Am stat pe acolo un pic si intr-un final a trebuit sa plece. Parca ceva din mine s-a rupt si parca a luat cu ea o bucatica din sufletul meu.
Am plecat de acolo trista pe de-o parte , insa consoland-ma cu ideea ca s-a dus acolo la mai bine.
Si socuri din astea am tot avut in ultima perioada. O prietena buna de-a mea a nascut recent. Am avut un soc mare cand am aflat ca era insarcinata.Nici macar ea nu s-a asteptat... imi amintesc ca eram in bucatarie amandoua cand ne-am luat in brate si am inceput sa plangem.... mi-a zis atunci...."Stii, nu?! Nimic nu va mai fi la fel de acum..." De fapt asta era ce ma speria. Cu ea am facut cele mai frumoase lucruri si cele mai multe nazbatii. Si acum, dupa 9 luni in care mai mai ca nici nu ma puteam obisnui cu ea asa, kinder surprise, a nascut.... o papusica de fetita. Am fost la spital si cand am intrat si am vazut-o pe pat alba la fata si cu fire la la perfuzii prin maini si alaturi cu copilu, m-a luat plansul imediat. Nu puteam sa ma obisnuiesc cu imaginea aceea. Nici acum nu pot.M-a socat foarte rau. Ciudat, in loc sa stau alaturi de ea cum ar fi fost normal, ea fiindu-mi ca o sora, nu aveam stare acolo.Parca ma sufocam si acele 2 ore pe care le-am petrecut acolo , mi s-au parut o vesnicie.De atunci ma gandesc la ea in fiecare zi , insa nu pot sa o sun. Nu imi pot explica de ce....in sufletul meu e un amestec de bucurie pentru ea, pentru ca e implinita si fericita, o parere de rau ca nimic nu va mai fi la fel , dar si o durere pentru ca imi doresc si eu foarte mult o relatie,ceva al meu .
De atunci am realizat ca fiecare se misca intr-o directie.Oamenii se schimba, isi modifica drumul in viata, isi croiesc singuri o soarta pentru ca nu mai suntem copii.Abia acum, recent am realizat ca am o varsta la care ar trebui sa ma zbat sa fac mai multe pentru mine. Inca ma mai gandesc cum as putea sa imi definesc statusul: am stat pe loc sau am involuat in acest an de zile in care am lucrat de nevoie ca ospatara pentru a ma putea intretine..
Am insa planuri mari si incerc sa ignor amaraciunea timpului trecut aiurea pe langa mine. Poate.... ma gandesc mereu.... poate va veni o zi in care voi reusi sa ma ridic deasupra problemelor si voi reusi sa scot la iveala tot ce e cu adevarat valoros in mine. Poate va veni si momentul in care sa simt ca traiesc cu adevarat o viata pe care mi-am construit-o eu pas cu pas.