Si ma gandesc mereu cum e viata...astepti ceva cu atata nerabdare si atunci cand primesti ceea ce ti-ai dorit iti dai seama ca de fapt nu e asa cum iti imaginai tu si ca nu il mai vrei.Asteptam proiectul de vara ca pe painea calda si ma gandeam mereu la iesirile alea pe teren si la toata agitatia caracteristica.Bineinteles ca am pornit totul cu dreptul ,doar ca e cam accidentat .Iesim pe teren cu vaporasul pe Siutghiol-echipa mare -toti nerabdatori sa isi faca treaba.Incerc sa urc niste scari de metal,cam abrupte,ce-i drept si reusesc sa dau cu piciorul in marginea scarii si sa imi dezlipesc unghia de la degetul mare de la picior.Ajung pana in fata vaporului-nici eu nu stiu cum,vad sange cum curge de la unghie si incep sa pierd contactul cu lumea.Apuc sa-i zic unui coleg ca imi e rau si o sa cad.Ma trezesc dupa cateva minute cu spirt pe la nas si un bandaj cat casa la picior.Soc si groaza-tot ma durea ca naiba.Dupa ce se termina toata treaba,ajung si la spital unde imi e scoasa unghia,spre disperarea mea care oracaiam si ma zvarcoleam ca un drac,asta cu toata anestezia lor.
Bineinteles ca de atunci,in fiecare dimineata injur cu drag si spor ,cand suna ceasul cu o ora mai devreme pt ca tb sa ajung si la spital sa imi schimbe bandajul.
Intr-un final,dupa multiple sontacaieli si frigidere umplute de soferii nervosi care ma injura mereu pt ca traversez strada ca melcul pt ca nu pot merge,ajung la laborator unde ,spre disperarea mea din nou ,petrec toata ziua.E exact ca si cand te-ai apuca sa iti bati joc de un leu si sa il tii in cusca.Colegii mei s-au saturat deja de atata teren si interviuri si eu la fel de atatea analize facute in laborator,aer artificial si stat cu posteriorul pe scaun.Nimic nu ma poate face sa ma simt mai inutila si ajung la un paradox:prin inutilitatea mea in ceea ce priveste iesirile pe teren,sunt utila in laborator.E exact ca si cand as fi in balans si la un moment dat ceva se rupe si o parte incepe sa atarne mai greu decat alta.
Plec de aici terminata psihic pentru ca mi-a mai trecut inca o zi fara sa fac ce imi doresc si ajung sa cred ca in viata asta voi face mereu numai ce nu imi place.
M-am transformat intr-un soarec de laborator -imi mai lipsesc ochelarii aia mari si rotunzi si ma confund lejer cu Dexter.
As vrea sa am si eu un buton pe care sa apas fara sa ma intreb '' uuuu...what does this button do??''si sa se schimbe tot exact asa cum vreau.Dar sunt constienta ca mai am mult de lucru pana sa inventez propria masina a timpului.
Si zic mereu ,de cand am inceput proiectul..ehhh,fuck.I hate my life,insa sunt ferm convinsa ca se poate si mai rau si atunci ma inveselesc un pic si imi zic bineinteles ca totul va trece si voi fi bine.Nu stiu insa cat va mai tine si prosteala asta.M-am cam saturat sa sper si sa vanez cu harponul soarele asta blestemat care nu vrea parca nici de-al dracu sa iasa pe strada mea.DE la atat intuneric mi s-au atrofiat deja o parte din simturi.Cred ca anestezia aia s-a localizat in alta parte si ma mentine mereu in aceasta amorteala care ma imbata.
Trebuie sa ma trezesc dar mi-e frica sa ma agat de o raza de soare pentru ca nu vreau sa ma ard din nou.Raman in continuare in penumbra ,primind din cand in cand cate o cuanta de lumina desprinsa din acea raza care pana nu demult ma incalzea.Insa lumina care ajunge la mine devine,din pacate, din ce in ce mai putina si imi e frica sa nu mor inghetata.
