joi, 28 mai 2009

Cine n-ar sparge o dacie pe prafu asta?!....:P


100 m till the finish line

Frustrari,vise pierdute,imagini care imi trec haotic prin fata ochilor...toate s-au strans parca acum sa ma sufoce si vad cum viata ma impinge spre claustrofobie pentru ca incepe sa se asemene din ce in ce mai mult cu o casa ai carei pereti se apropie din ce in ce mai tare si simt ca o sa fiu strivita.O avalansa de ganduri se nasc in fiecare secunda si ,din prostul obicei pe care il am, supraanalizez totul.Disec orice zvacnire launtrica si parca imi fac o monografie a constiintei.Vreau un scurt circuit...vreau sa ma deconectez de tot si de toate.Vreau sa reusesc sa imi gasesc fericirea si linistea in mine.Vreau sa scap de prostul obicei de a-mi gasi fericirea si echilibrul in alte persoane.Vreau sa am linistea care atat de mult imi lipseste.vreau sa ma bucur de un lucru cat de mic,insa sunt constienta ca m-am blocat in niste teluri care nu ma lasa sa ma impiedic in lucruri marunte.Vreau sa rad,insa orice zambet incerc sa schitez ma face sa ma simt ca intr-o poza facuta in vremuri bune,demult apuse.Si nici lacrimile nu mai au acelasi gust,parca si ele s-au schimbat. Si ochii...ochii imi tradeaza toata lumea interioara,ma dau de gol si imi pun sufletul si sentimentele pe tava.Totusi sunt norocoasa pentru ca nu exista prea multe persoane care sa se opreasca sau sa stie sa ma citeasca .
Sunt in cei 100 de metrii ramasi pana la finalul unei curse din viata mea si vad cum in fata mi se ridica un obstacol parca mult mai inalt decat celelalte.Ma pregatesc sa il sar si...mi-e frica.Ma opresc o clipa,imi iau avant si....ma opresc iar.Imi zic mereu ca nu se poate si ca trebuie sa trec.Ma intorc din drum ,imi iau avant din nou si...surpriza...iar ma opresc.In mintea mea s-a blocat ceva si ma lupt cu fantasmele trecutului in care am ramas cantonata.Vreau sa rup lanturile care imi leaga picioarele si sa alerg pe campul vietii.Vreau sa prind viteza si sa alerg fara sa ma julesc,insa deja am multe vanatai .Ma gandesc...oare unde as putea sa mai indes altele...si tot eu ironic imi raspund cu vesnica vorba din popor:’’sa nu ii dea Dumnezeu omului cat poate duce’’.
Noroc nu mi-a lipsit niciodata in viata asta,insa toate greselile mi le-am platit scump.E acel echilibru care nu te lasa sa te prabusesti de tot dar nici nu te lasa sa iti refaci aripile si sa zbori din nou.E acea forta care te tine bine ancorat pe pamant si te face sa simti fierbinteala iadului si racoarea raiului.Acea forta m-a tinut si pe mine in picioare pana acum si m-a atentionat ori de cate ori ma apropiam de taramul de foc.
Acum sunt la pamant si incerc sa ma ridic cumva,inca nici eu nu stiu cum...dar nu mai vreau sa mai intind mana si sa ma agat de ceva .Incerc sa gasesc in mine puterea de a merge mai departe,incerc sa las in urma o veche parte a mea pe care o urasc pentru ca ma impiedica sa lupt si sa traiesc viata exact asa cum e ea:cu bune si cu rele.
Incerc sa alerg din ce in ce mai repede si sa prind din urma toata lumea care a trait fiecare perioada a vietii exact asa cum se cuvenea.Incerc sa recuperez cei 6 ani in care timpul mi s-a oprit in loc.Desi am pierdut la start,incerc sa recuperez de la viata ce era al meu si sa-i ajung din urma pe toti cei care au plecat din blocstart inaintea mea. Si,de ce nu...poate chiar sa-i depasesc
.