Apusul rasaritului

Dupa atat de mult timp in care am asteptat minunea aia sa se intample,insfarsit se intrevede o raza de soare si pe strada mea prafuita.La fiecare ploaie de lacrimi ,praful se uda si se transforma intr-un noroi care actiona asupra mea asemenea unor nisipuri miscatoare.Si cu cat lacrimile curgeau ,cu atat noroiul devenea mai fluid si parca ma inghitea.Cu o mana am strapuns stratul gros de glod si am simtit caldura unei altei maini care m-a apucat si ,cu o forta de nedescris a inceput sa ma traga din mlastina in care ma afundasem.S-a chinuit mult ce-i drept sa ma aduca la lumina si inca mai am urme de noroi pietrificat pe piele.Cu fiecare bucatica pe care o indepartez ,devin mai usoara.Insa plumbul de pe suflet atarna din ce in ce mai greu."Flori de plumb" s-au asternut peste inima mea care se zbate din greu introducand din cand in cand cate o extra sistola.Este trapul acela in care am obisnuit-o sa bata si stiu ca daca ar avea gura mi-as fura-o rau de la biata mea inimioara chinuita.

Departarile ma fac sa ajung acolo unde numai gandul cu viteza lui nemaintalnita poate patrunde.Am deschis ochii si am vazut cerul inrosit de norii sangerii ai diminetii adormite.M-au durut ochii pentru ca raza a fost mult prea puternica.O salva de impulsuri nervoase mi-au supraincarcat caile senzitive si dintr-o data creierul meu a fost bombardat de informatie.Caile mororii au fost anesteziate si am ramas asa "uitata" in zare.

O holograma se intindea in fata mea si rauri de sentimente curgeau in mine in toate directiile.Ingerul meu...unde disparusei?Am crezut ca m-ai parasit.Ultima oara ne-am despartit la un apus de soare cand marea a inghitit mingea de foc si aburii grosi se iprastiau in vazduh. Si acum.... acum te-am regasit la un rasarit.Sa fie el un nou inceput pentru noi?Dar mi-e frica sa nu fie exact asa cum imi doream eu.Mi-e groaza ca dupa atatea dorinte inabusite si vise uitate acolo intr-un colt de rai imaginat numai de mine,voi ajunge sa am ceea ce imi doresc.Dorintele materializate si tangibile ating o coarda sensibila in subconstientul meu.Dar daca?Daca o sa am ceea ce mi-am dorit mereu?Atunci dupa ce o sa mai plang?Atunci la ce o sa mai visez si la ce o sa mai sper?

Cred ca imi e frica sa simt fericirea.

Being happy doesn't mean that everything is perfect. It means that you've decided to look beyond the imperfections.

Rasta Fuck :))

Sincer... la ce fete au astia cred ca doar pastilati sau fumati ar putea sa faca niscaiva prostioare.Restul e can-can :)).Oricum,super tare ideea

Toiagul vietii

Sunt momente ca astea cand as lasa totul in urma si as pleca.Inca ma mai atrage mirajul acelui oras boem subintitulat micul Paris.Inca imi mai aduc aminte cand am iesit de pe bancile liceului si ,cu un mare entuziasm incercam sa imi conving prietenii sa plecam la Bucuresti la facultate constienta fiind ca acolo imi voi gasi adevarata cale in viata.Insa nu am reusit...regretele imi aduc in prim plan mereu o tanara plina de sperante si dornica sa se afirme,insa mult prea lasa ca sa riste tot ce avea pentru a fugi in urma unei himere cum o chemau altii.Si acum regret ca nu am facut pasul acela.Ma tinea priponita de glie o relatie de 4 ani si o mama care ramanea singura in urma.Mi-am sacrificat toate visele pentru ca,asa cum fac mereu,am pus pe altii mai presus de mine.Acum ma aflu din nou la o rascruce si ma gandesc ca probabil,ca de obicei ,nu mi-am invatat lectia si voi renunta la tot din frica si comoditate.Mi-e tare bine in mocirla asta calduta,proaspat epurata si tratata.Sentimentul de ratere si regretul mi-au fost mereu tovarasi nepoftiti in drumul meu anevoios.Si acum imi mai suna in ureche cuvintele spuse de o prietena de-a mea:'' Cum e posibil sa ajungi la 22 de ani si sa ai atatea regrete??''.Hmmm...am zambit amar si cu ochii plecati i-am zis: ''C'est la vie'',intr-n mormait fara fond .Sunt mult prea fixa pentru a ma putea avanta in viata fara un sprijin.Nu voi reusi sa fac asta niciodata si incerc sa ma resemnez.Mereu am avut nevoie de un punct de echilibru in jurul caruia sa gravitez ca un satelit si parca tocmai de asta Dumnezeu mi-a adus un toiag in care am inceput sa ma sprijin .Deja il consider tovarasul meu in viata si mi-am promis ca si eu ,la randul meu voi face tot ce imi sta in puteri ca sa am grija de el.Acum nu imi mai ramane decat sa sper ca va fi suficient de puternic sa ma sustina toata viata.

Esente tari sau moi ...conteaza... si inca incerc sa deslusesc misterele unui toiag parca mult prea fin si minutios sculptat...